Pentru cei ce nu știu, Suki Kim este o jurnalistă/romancieră născută în Coreea de Sud și apoi plecată în USA. Și-a păstrat interesul față de cultura în care s-a născut și de Coreea de Nord aflată sub dictatură de zeci de ani. Cînd s-a ivit ocazia de a merge în Nord ca profesoară de limba engleză într-o universitate deschisă de creștini evanghelici a profitat de ocazie pentru a merge acolo și de a produce un reportaj despre realitățile zilnice, în contrast cu reportajele și imaginile trunchiate ce erau transmise în afară de către regimul comunist. Anul era 2012 și mi se părea ciudat să citesc cartea și dîndu-mi seama de contemporaneitatea evenimentelor.
Cum e cartea? Păi, nu prea mi-a plăcut. Cu tot respectul pentru decizia voită de a se închide chiar și temporar în acea închisoare numită Coreea de Nord, cu siguranță că ar fi putut oferi o lucrare ce să prezinte mai clar condițiile din acea școală. Reușește uneori să transmită simțămîntul viețuirii paranoice și monotone în lagărul comunist (pe care romanii îl înțeleg mult prea bine), deși uneori accentul cade mai degrabă pe angoasa personală și pe trăirile ei personale. Dar cartea slujește prea bine ca jurnal.
Cam aici ar fi problema, că nu prea se încadrează exact în vreun gen literar. Ca jurnal e prea succint și prea vag și repetitiv. Proza nu-i chiar cea mai inspirată și persoanele pe care le întîlnește sunt destul de slab creionate. Studenții, pe care eu îi așteptam să fie în prim plan, apar ca niște meteoriți filmați pentru o clipă pentru ca mai apoi să dispară în penumbră. Misionarii cu care lucrează sunt priviți cu o doză bună de ironie și superioritate, fără a face cel mai mic efort de a-i înțelege mai bine dincolo de clișeele bine cunoscute lipite de eticheta misionarului. Iar digresiunile ei despre creștinism, încercările de a face unele paralele între cultul Marelui Lider și credința în Dumnezeu sunt mai degrabă puerile.
Momentele în care cartea strălucește sunt cele legate de descrierea diferitelor aspecte ale culturii coreene, care mi-e străină (ce să-i faci, nu m-am uitat la vreme la telenovele coreene). O poveste mult mai intrigantă este cea legată de familia ei despărțită în primele zile ale Războiului Coreean din anii 50. Ceea ce apare în prezent este rezumat la condițiile din campus, și aici ca un plus reușește să transpară acea paranoie ce te trimite cu gîndul la Orwell.
Mă așteptam la mai mult din interacțiunile dintre ea și studenții ei. Dar acolo e un mare gol. Sau mai degrabă sunt cîteva gînduri fugitive care arată limitele inerente unei relații între oameni îndoctrinați de mici într-un spirit de supunere și un om născut și crescut în ambient mult mai liber al culturii occidentale. Există o apropiere o dragoste ce survine natural între dascăl și elev dar e surprinsă în mici episoade ce nu prea sunt legate pentru a duce la o concluzie mai mult sau mai puțin inevitabilă. Sau poate tocmai prin această descriere episodică autoarea încearcă să explice cît de greu se ridică punți între oameni radical diferiți.
Nu aș recomanda cartea pentru cumpărare. Dacă există un interes pentru subiect, s-ar putea împrumuta de la o bibliotecă. Dar internetul cred că poate oferi cărți alternative care să ostoiască curiozitatea legată de regimul dictatorial de la Phenian. Suki Kim e autentică și hotărîtă în efortul ei, dar nu reușește să creeze o carte bine legată, cizelată și care să ofere atît un răspuns intelectual cît și emoțional valabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu