Aseară am avut mai mult timp decât de obicei și am făcut ceva ce mi-am propus de ceva vreme: de-Facebook-izarea personală. Ce înseamnă asta? Îmi iau timeline-ul la puricat, de la origini, și șterg balastul pe care l-am shareuit salvând însă orice postare proprie. E un amestec de mândrie personală și curiozitate istorică, dar vreau să am acest mic tezaur de perle păstrat pentru...anii ce vor veni.
Dar acest exercițiu ce s-a prelungit mai mult decât mă așteptam (și care nu este gata) m-a făcut să-mi dau seama de ceva și să ajung la gândul hiperbolizat în titlu. Trecând prin postările din anul 2014 mi-am dat seama că într-un fel acela a fost probabil cel mai încărcat an din viața mea și de atunci încolo nu a mai fost egalat.
Să încerc un scurt rezumat plecând din 2011. Atunci am fost în febra sfârșitului de liceu și apoi a urmat acomodarea în București, sau mai degrabă Cernica. În 2012 am început ieșirile anuale în Timișoara și Oradea, am vizitat câteva localități istorice din Arad, am făcut câteva serate cu niște colegi, i-am scos pe la muzee, am fost într-un Tinserv și apoi câteva zile la Iași. A urmat 2013 când am mai fost într-un Tinserv la Sinaia, am vizitat Clujul pentru câteva zile, am fost la Sibiu într-un proiect și am fost în Serbia la o întrunire de tineri. Apoi am mers cu părinții în vacanță la Vatra Dornei și am văzut majoritatea mănăstirilor de renume de acolo.
Și apoi vine 2014. Am fost în ieșirea de la Oradea, apoi am mers la Sinaia într-o tabără de pregătire pentru primul Respiro (RIP), am mers din nou la Cluj și m-am simțit mai bine decât prima dată (și am vizitat Alba Iulia). Mai târziu am mers de unul singur la Câmpina și la Târgoviște, tot în vizită. Am participat la proiectul Satul Biblic din Parcul Tineretului. A urmat apoi un tur prin bisericile din București pentru a strânge bani pentru cel mai important moment, plecarea în Etiopia. Două săptămâni în Africa, apoi o escală de-o zi în Cairo și apoi Istanbul. O vacanță la Sovata, de unde am vizitat Sighișoara și Târgu Mureș. Am fost și pe la Timișoara. În toamnă am vizitat Piteștiul și Curtea de Argeș. Toamna m-am întors în Mureș, am trecut prin Reghin și satele din zonă. Să mai spun că am lucrat la traducerea unei cărți? Și că mi-am luxat piciorul?
Ce-a venit după nu a mai fost la fel de impresionant. Da, începutul lui 2015 putem zice că a strălucit: prima ieșire în Republica Moldova și apoi prima ieșire în Occident, prin Germania. Dar ritmul părea să se mai domolească. Între toate plimbările și evenimentele se înghesuia rutina, echilibrată totuși de oameni cu care puteai să te simți bine. Când m-am mutat în București rutina a câștigat tot mai mult teren și a stins acel elan care te-ar încuraja să te arunci într-un tren și să pleci departe. Iar acum în Minunata Lume Îngrozită planurile par de paie.
În momentul ăsta aș putea duce conversația în mai multe direcții și aș putea găsi mai multe explicații. Pe atunci eram în mijlocul evenimentelor și nu am spus niciodată nu. Aveam mai mult spirit aventuros decât astăzi. Aveam mai mult timp liber și disponibilitate de a face ceva ieșit din comun, care ajunge să fie o amintire plăcută.
În același timp nu aș da la o parte lucrurile necesare din Anii Mărunți. Atunci n-aș fi avut timp și răbdare să duc la capăt o carte. Deloc surprinzător 2014 e anul în care am scris cel mai puțin, și abia din 2018 a început să ruleze Mașina de Scris. Și mai sunt lucruri necesare pe care le înveți în solitudine, în monotonie și așteptare, fără de care nu poți trăi pe mai târziu.
Ducând înspre general discuția, îmi dau seama că sunt suficienți oameni care trec prin astfel de procese. Primul la care mă gândesc sunt eu. Ca pasionat al istoriei instinctul meu este să întorc fața spre trecut și să zic că atunci era mai bine. Aceeași pereți și un ceas care bate la aceeași oră în fiecare zi pot să zgârie pe inimă mai adânc decât un șoc. Ai impresia că bați pasul pe loc sau mai rău, că te duci la vale. Nu vreau să speculez că nu-i domeniul meu, dar sunt sigur că asta poate fi o cauză pentru depresie sau pentru un cinism rece.
E ușor să crezi că asta-i tot, că deja ai trecut de anii buni și acum aștepți o existență limitată, punctată din când în când de ieșiri de plăcere, amintiri frumoase care se încăpățânează să vină în doze mici. Pereții sunt prea înalți și nu poți ieși din închisoarea zilei de astăzi.
Un răspuns la această dilemă ar fi acesta: nu-ți știi partitura vieții până la sfârșit. Lucrul pe care-l știu cu siguranță este că dacă te lași controlat de aceste convingeri, drumul nu are cum să o ia în altă direcție decât în jos. Pentru că îți sabotezi șansele de a te face mai bine. Eu însumi am trecut prin zile în care nu aveam chef de nimic, inclusiv de a făuri acele amintiri frumoase care m-ar fi încălzit puțin.
A accepta că momentul de glorie a trecut deja e un răspuns facil. Îți ia de pe umeri responsabilitatea de a căuta ocazii asemănătoare. Sau îți liniștește conștiința lăsându-te în acest tărâm al îndoielii și lipsei. Evident, totul ține de contexte și împrejurări. Poate niciodată nu vei mai ajunge în locurile unde ai fost odată, nu vei mai cunoaște oameni ca aceia pe care i-ai știut odată, dar asta nu înseamnă că viața s-a sfârșit.
Aici e frumusețea alegerii. După cum spunea Gandalf în Frăția Inelului: Tot ce putem face este să decidem ce facem cu timpul ce ni s-a dat. E un citat zguduitor, chiar dacă e într-o carte aparent cu hobbiți și elfi. Chiar și în cele mai aprigi situații oamenii tari s-au putut ridica în picioare și au trăit vieți incredibile. Și-au căutat un scop și au alergat înspre acesta cu toată puterea. Citiți cartea lui Viktor Frankl pentru a înțelege pe deplin ce înseamnă.
Aseară mi-am putut spune ca un gând fugar că anul 2014 a fost vârful și că de atunci nu am mai urcat atât de sus. Uitându-mă la prezent poate fi așa. Dar viitorul e ascuns. De fapt, nu există. Putem avea convingerea că ne facem singuri destinul, sau că Providența a săpat o cărare pe care trebuie să o descoperim, dar acesta este adevărul.
Doar pas cu pas putem să ne depășim. Stând pe loc vom fi umbriți de reușitele trecutului ajungând să le regretăm continuu. Alergând spre o nouă țintă vom vedea că drumul duce ușor în sus, și că dacă anul ăsta nu, poate în viitor o să găsim un Everest mai mare pe care să poposim, mândri de drumul parcurs.
sursa foto: https://unsplash.com/photos/J7fxkhtOqt0
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu