Am promis ceva ieri, dar o lăsăm pe mâine...
Un lucru pe care nu l-am menționat în raportul de autor a fost că mi-am redus programul de citit. Având în vedere că dedic câteva ore scrisului, mai e și timp liber, mai sunt și alte activități, ritmul meu de buldozer literar a fost dezumflat fără drept de apel. Însă, acum că sunt liber de scris am și împachetat un volumaș de 270 de pagini.
Când e vorba de jurnale, e un spațiu atât de interesant în care pătrunzi. O carte de non-ficțiune sau o operă literară o evaluezi în anumiți termeni. Un jurnal e altfel, e parte dintr-un om care ajunge să fie expus, disecat, pipăit și mestecat. Te lovești de realitatea filtrată de ochii celui care scrie, pentru sine și conștient de posibilitatea publicității.
Etty Hillesum, evreică din Amsterdam, își descrie viața în anii Războiului Mondial. Într-o bună parte a cărții lupa este îndreptată înspre ea însăși. Evenimentele exterioare, escaladând în violență, rămân în umbră deși nu trec neobservate. Paginile jurnalului surprind tumultul sufletesc al acesteia și relațiile cu apropiații ei.
Unul din elementele de fundal este senzația de tranziție. Vezi pe pagină cum gândirea ei se dezvoltă, cum începe un proces de maturizare și cum își schimbă unele idei despre lume. E o linie care unește trecutul necopt cu prezentul în plămădire și cu un viitor posibil înfloritor. Asta face ca conținutul să fie și mai greu de digerat.
Vorbind în dreptul meu, când citesc un jurnal, am impresia că pătrund în anticamera unui monolog. Sau al unui dialog. Cineva îmi vorbește și-și deschide sufletul. Rutina zilelor ce trec creează și mai mult senzația de relație cu autorul. Dar unul singur știe care este finalul poveștii.
Scria bine. Avea capacitatea de a cuprinde mult în cuvinte zemoase și avea putere de observație. Deși se chinuia cu gândul că încă nu era suficient de matură pentru a deveni scriitoare pe bune împingând acel moment înspre zile mai bune. Recunoști amprenta autorului și prin schimbarea de ton dramatică ce se petrece când devine evident că sfârșitul se apropie.
Etty îmbină cu ușurință simțământul unui final inevitabil și cu siguranță traumatizant cu speranța. Nu se lamentează, nu caută scăparea, ci înaintează stoic înspre deznodământ. Declară că nu vrea decât să fie de folos altora și să dezvolte o relație cu Dumnezeu care să îi ofere siguranță în fața eliminării.
Au fost multe puncte de legătură cu autoarea. Poate fi și vârsta, apropiată de a mea. În același timp, lupta ei de a descoperi o filozofie de viață care să reprezinte adevărul și să multiplice binele în lume. Cu greu poți trece de componenta religioasă (ce cuprinde unele rugăciuni ale lui Etty) care a reprezentat un cadru de reprezentare pentru evenimentele traumatice prin care trecea.
Ea a reușit să atingă acel punct în care să poată vedea frumusețea în desfășurarea hâdă a totalitarismului nazist. A putut să vadă și să extragă putere din frumosul rămas în lumea pusă pe autodistrugere. A reușit să-și dezvolte o atitudine care să respingă ura față de călău. Aici a fost o divergență pentru că am trăit un sentiment de mânie față de cei care în mai puțin de un an îi vor curma viața.
Nu am citit Introducerea, ci am intrat direct în lectura cărții. Voiam să o cunosc și mai apoi să înțeleg detalii biografice și context mai larg. Așa că odată cu finalul jurnalului am sperat că soarta ei va fi dictată de boala ei care o va scăpa sau o va conduce înspre o moarte naturală. Ultimele scrisori de la final se încheiau într-o notă ambiguă.
Când le-am terminat am citit ultimele pagini ale Introducerii unde într-un paragraf e descrisă soarta familiei sale, toți uciși în infernul de la Auschwitz. Ea însăși nu apare ca nimic mai mult decât o simplă mențiune a datei decesului. A devenit o simplă statistică.
E greu să nu te mânii când privești lucrurile din perspectiva asta. Marele imperiu nazist cu toată fala sa și mașina de propagandă sună a gol și a ridicol. În deceniile în care a sugrumat Germania și Europa nu a produs nimic bun. O evreică simplă din Amsterdam avea în sine un univers interior complex și pătrunzător.
Privind istoria ca luptă pentru putere și căutare a viitorului, omul este zdrobit sub talpa birocrației anonime. Pe lângă milioanele de victime, un suflet devine un număr. Mai rău, devine un rest neglijabil, care nu se potrivește cu adevărul pe care îl propagă mințile celor care dețin controlul. Aici e tragedia acestui război inutil. Mai rămâne însă speranță atâta vreme cât s-ar găsi cei care să iubească omul și să renunțe să se închine la putere.
Dacă toată această suferință nu duce la o lărgire a orizontului, la mai multă umanitate, la lepădarea de toate nimicurile și meschinăriile acestei vieți, atunci totul a fost în zadar (p 197)
Carte apărută la Humanitas în 2021, în traducerea lui Gheorghe Nicolaescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu