Ar fi putut fi al treilea, dar am ratat fereastra și după aceea a devenit nepotrivit să vă povestesc despre el
Ce am vrut să scriu în al doilea raport? Cum m-am băgat ca berbecele în gard. Ceea ce se numește în termeni clinici writer s block. Momentul în care vrei să scrii, dar te uiți la foaia goală, ții degetele pe taste, dar nu iese nimic constructiv. Așa că pentru câteva zile îl dai încolo de plan de compunere și te uiți după stele.
Atunci l-am înțeles într-un fel pe George RR Martin. Stați liniștiți, mă compar cu el doar în ceea ce privește defectele, și la acelea păstrând proporțiile. În zilele în care am fost plecat de acasă, sau în care am început cu altceva, mi s-a dezumflat rău de tot dorința de a scrie. Mai e și faptul că eram nesigur dacă să merg cu povestea stabilită sau să o refac de la zero (spoiler: am ascultat de primul îndemn). dacă nu treceam prin acea scurtă perioadă de pauză aș fi terminat înainte de 1 august. Așa, am făcut-o după.
Deci, în raportul ăsta vreau să declar că am dat gata al treilea manuscris. Știu, sunt decalat rău de tot. Mai sunt Labirinturi prin casă, Ocolul mi-a furat un dulap întreg. Dar dacă pot scrie și mă bântuie scenariul nu am să stau toată ziua pe Facebook. Am să scriu.
E greu de înțeles sentimentul acela de ușurare când știi că ai terminat ultima propoziție. Cel puțin în cazul meu când scriu o carte mintea e aproape tot timpul în acțiune. Repet ce trebuie să se întâmple, folosesc mai multe camere și încerc să scot ce-i mai bun din scenariu. Și asta se repetă de la prima scenă scrisă până la ultimul paragraf. Dar când termini... când știi că următorul lucru pe care-l vei face este să scoți la imprimantă TOATĂ cartea... uuuh.
E ca senzația aceea de a avea ceva în ochi, care te zgândăre și nu-l poți scoate. Și apoi, reușești să-l cureți. Clipești și deodată vezi cum trebuie. Așa-i și cu manuscrisul terminat. De acum înainte vezi lumea cum trebuie.
Să vă zic două cuvinte despre ce am făcut. Am terminat cel mai mare roman pe care l-am scris până acum. E un mic monstruleț care bate cele 300 de pagini ale Ocolului. Nu vă speriați, nu e multă frișcă, cei care au citit Labirinturile știu că nu-mi place să bat pasul pe loc. E strictul necesar și cu toate acestea nu am putut să-l fac mai scurt.
E o poveste scrisă din trei perspective, cu trei personaje care trec prin multe situații. Foarte specific, nu? Mai multe, la timpul lor. Ceea ce pot spune sigur este că nu prea intenționez să mai scriu o carte așa de lungă. Dacă mă țin de Planul meu inițial, nu cred că o să navighez așa de sus în Arhipelagul Paginilor.
Mi-a plăcut să o scriu și sper că o să vă placă să o citiți. M-am luptat un pic cu descrierile cotidiene care nu îmi ies așa bine și poate uneori am compensat prea mult pe latura fantastico-ludică. Oricum, e o carte specială pentru mine, și mi-ar fi plăcut să o fi terminat puțin mai repede, dar așa e cu toanele autorilor.
Mai e evident principala bătaie de cap a mea pentru luna viitoare. Ce am terminat este un manuscris destul de deformat. Probabil cel mai assembly line draft pe care l-am compus. De la început mi-a fost teamă de carte pentru că știam că e dinozaur, și mi-am lăsat unele portițe de eroare. Am și început puțin cu căruța înaintea calului. Încă un spoiler, povestea se petrece în mare parte într-un oraș inventat de mine, doar că harta orașului va apărea după compoziție și probabil va schimba unele detalii.
Noah, gata până acum. Nu vă mai țin în tensiune cu asta, că mai aveți de citit Ocolul inimii și-al clipei. Vreți cartea și nu știți de unde să o cumpărați? Scrieți-mi și o să-mi fac loc în biblioteca dumneavoastră cât ați zice pește!
PS: Mâine povestesc câteva chestii despre o carte mișto pe care am citit-o săptămâna trecută. Carte de istorie dar care ar trebui să învețe câte ceva și astăzi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu