Noah tomna ce m-am întors acasă după ce am văzut Dune. După atâta timp, după atâta așteptare și cu un nod în gât având în vedere situația actuală, m-am așezat pe scăunuț, mi-am pus ochelărișorii și m-am uitat la ecran.
Prima paranteză. Cum mi-am făcut rău? M-au mâncat degetele după ce s-a lansat filmul la festivalul de la Veneția și am aspirat fiecare informație pe Reddit citind thread-uri lungi și spoileroase. Așa că am intrat la film fără factorul wow. Și mai erau toate trailerele, spoturile și așa mai departe de la care nu m-am putut abține.
Deci, cum a fost?
Cred că Dune: Partea I nu este un film pe care să-l vezi numai odată. Nu mă pot pune în persoana celui care nu știe cu ce se mănâncă universul lui Herbert. Dar știu că mai am nevoie de o vizionare pentru a structura mai bine potopul de informație. A fost cam multuț, chiar dacă știam pașii cărții și știam ce urma. În același timp, nu m-am plictisit.
De fapt, aș fi vrut mai mult. Ăsta este blestemul cititorului cărții. Știi tot ce s-a tăiat. Înțelegi că trebuie să se taie, dar tare ai vrea să vezi mai mult. În principiu cam asta ar fi principala critică a filmului, că-i prea scurt. Dacă ar mai fi avut cel puțin zece minute în care să intre un picuț mai profund în personaje, Leto, Jessica, Thufir, Harkonnen, ar fi avut un impact emoțional mai puternic. Așa s-ar putea să se audă voci care să zică că nu au resimțit prea tare momentele dramatice.
Ca adaptare, e bomboană. Dialogul e în mare parte cel din carte, iar actorii sunt excelenți. Dacă aș fi nemulțumit, aș spune că aș fi vrut mai mult din Baron (Stellan Skarsgaard e fenomenal, chiar dacă e scurt) și poate mai multă vână pentru Jessica. Filmul surprinde bine partea vulnerabilă dar nu o echilibrează cu momentele ei în care exudă putere Bene Gesserit. Și n-ar fi stricat o scenă în plus cu ea și ducele Leto.
Vizual e fabulos. Nu știu dacă era necesar să fie în 3D, dar dacă asta crește box office-ul, să fie primit. Se diferențiază complet de aspectul baroc și extravagant al filmului din 1984 și de limitările bugetare ale mini-seriei din 2000. Platourile sunt imense, totul are scară galactică, au un aspect feudalo-futurist, obținând un plus de originalitate.
Coloana sonoră este un bun însoțitor al acțiunii. Și aici am gustat dinainte din meniu. De când a postat Hans Zimmer sketchbook-ul l-am tot ascultat (oare ce ascult acum când scriu aceste rânduri?). Reușește să imprime spiritul oriental și străin la care te-ai aștepta pentru o saga din viitorul îndepărtat.
În final, cred că sunt destul de multe lucruri pe care să le poți aprecia chiar dacă nu cunoști prea multe despre Dune. E un univers din care abia s-a atins suprafața. E o poveste ce își găsește locul în rândul marilor opere trecând dincolo de limitele temporale și ale genului. Tocmai a devenit un clasic al genului fără să obosească prea mult. Și e experiență care merită văzută pe marele ecran pentru a fi absorbită pe deplin.
Așa cum era sloganul mini-seriei Children of Dune: „saga Dunei e departe de a fi gata”, așa că... vrem partea a doua!
sursa foto: https://unsplash.com/photos/pVr6wvUneMk
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu