V-am povestit data trecută despre prima reacție pe care mi-au produs-o Bucureștii. La fel ca tânărul Gaal Dornick din Fundația, cartea care încă îmi era dragă, ajunsesem pe Trantor și-mi plăcea enorm. Dar, după admitere, am plecat acasă. Mai era până la 1 octombrie. Înainte de a ne îmbarca în trenul de Arad am făcut un mic ocol, până la Constanța.
Pe vremea aceea (#feeling old) fostul meu învățător din clasa a IV-a era director la o școală din oraș. Și pentru că Bucureștiul și Constanța nu-s chiar așa departe, nici măcar în kilometri CeFeRistici am zis să ne prelungim puțin vacanța și la malul mării.
Am fost la mare de vreo câteva ori când am fost mai mic. Pe la Eforie cred, și parcă în Constanța, acum chiar nu pot spune sigur. Oricum, era mai aproape ca timp dar asta nu însemna că nu mi-aș fi dorit să mă plimb pe acolo. Dacă n-am spus-o niciodată, o zic acum: marea îmi place mai mult ca muntele. Și nu e vorba numai de cățărat. Are un farmec aparte, mai ales acel prim moment în care te confrunți cu vastitatea și serenitatea ei.
Am stat șase zile care, ca de obicei, s-au terminat destul de repede. Cu siguranță că pentru mine cel mai mult mi-a plăcut redescoperirea vestigiilor pe care le știam din cărți și le văzusem când am fost mai necopt. Așa cum am bătut străzile Bucureștilor pentru prima dată, tot așa am petrecut prin Constanța zile întregi. Și tot n-am descoperit tot ce era de văzut!
Am fost și pe plajă, deși asta nu m-a atras. Îmi place marea, îmi place să o văd, dar de scăldat în ea, parcă mai puțin. De fapt, după o zi de stat la soare m-am fript rău de tot, de-mi aduc și acum aminte ce mă durea pielea (vorba vine). pentru mine a fost tot un lucru bun pentru că asta însemna că a doua zi aveam liber și puteam să hălăduiesc prin oraș de unul singur.
Am vizitat de-a fir a păr Muzeul de Arheologie și Istorie, fără să mă tragă nimeni de mânecă, am fost la moschee și am urcat în minaret, mi-am făcut selfie-uri pe vreme când încă nu erau în vogă, am mers de-a lungul promenadei din fața Cazinoului, a fost de vis.
Un alt amănunt important ce s-a petrecut zilele acelea. După ce am vizitat Muzeul, mi-am schimbat semnătura. Acum nu-mi mai aduc aminte cum arăta înainte (un fel de mâzgăleală), dar acolo am văzut printre altele un document semnat de Dimitrie Sturdza, unul din politicienii români de pe vremuri. Și m-am inspirat. Cei care au primit una din cărțile mele și s-au uitat la semnătură au văzut ceva ce ar trebui să reprezinte un I Sturza stilizat. Ați aflat de unde se trage.
Pe lângă toate astea, zilele acelea eram în supradoză de Eminescu. Am adus cu minte un volum amărât de poezii pe care îl citeam când apucam. Și așa mi se părea că mă aflam într-un decor ce-și trăgea seva din spiritul romantic al trecutului, cu ruine, palate și mare. Asta mi-a stârnit și mie creativitatea.
Dacă nu citeam vreo carte, scriam. Poate am mai spus-o pe vremea aceea scriam poezie. Un fel de rimă albă, necorectată, ieșită pe foaia de hârtie fără vreun control al calității. Aveam un caiet unde scriam impresii și altele, și în care mai adăugam vreo nouă creație. Altădată știu că eram pe plajă și nu aveam petic de hârtie pe lângă mine, așa că am scris pe un șervețel. Am scris vreo șapte poezii în zilele acelea, dacă lista unde-s notate e corectă. Mă gândeam să închei postarea cu una din ele. Oricum nu o să mai auziți de ele o vreme bună...
Catedrala timpului
De mi-aș imagina o catedrală a timpului,
o construcție cu stâlpi de evuri,
porți de secole sau ferestre de ani,
ar fi sigur în mișcare.
Ca și marea.
Cum poate fi altfel timpul,
decât instabil, supărat,
schimbător?
Nimeni nu e de acord
cu forma actuală.
Toți fac alte planuri
tencuiesc, dărâmă,
Își pun propriile temelii.
Un buldozer! O piatră mare
aruncată din greșeală
peste arcurile îngreuiate de dileme.
Și totul s-ar duce în jos.
În pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu