Am tot pomenit pe ici pe colo de Asimov, de seria Fundației sau de alte cărți de-ale lui. Când a trebuit să scriem un articol pentru revista școlii în clasa a XII-a am ales să scriu despre Fundația și Dune. Cum a ajuns să-mi placă așa mult cărțile astea?
Povestea începe mai demult. Înainte de a mă trezi pe lume, tata a stat și lucrat în Șofronea un alt sat în apropiere de Macea. Când s-a căsătorit cu mama a lăsat biblioteca lui acolo. Când am fost mic aveam cărți în casă, dar niciodată așa multe încât să acopere un perete întreg. Dar deja prinsesem pofta de a le cumpăra.
Într-o bună zi, când s-au aliniat toate stelele pe boltă, a plecat la Șofronea să aducă acasă comoara lăsată acolo. Nu știu exact când s-a întâmplat asta, probabil prin 2004-05. Eram un puști de 12-13 ani pentru care Jules Verne era cireașa de pe tort, însoțit de alți clasici pe care i-am descoperit la școală.
Țin minte că era o zi înnorată, cred că era duminică. Pe la amiază s-a întors acasă. Imaginați-vă o Dacia 1300 plină ochi cu cărți, pe bancheta din spate, în portbagaj, un potop literar. În acel moment am fost în culmea fericirii. Ziua aceea mi-am petrecut-o singur în mașină, uitându-mă peste zecile de titluri care se aflau acolo, sortându-le și apoi mutându-le în terasă pentru așezarea în rafturi ce urma să se întâmple mai târziu. Și astăzi este una din zilele de care îmi aduc aminte cu plăcere.
În acest moment, întâmplarea! Sau providența, soarta sau șansa. Tot întorcând de pe-o parte pe alta cărțile de toate graiurile am dat peste o carte cu coperte negre. Am luat-o în mână. Nu auzisem în viața mea de Asimov sau de Fundație. Pentru mine SF-ul însemna în primul rând Star Wars. Când eram mai mic nu-mi plăcea nici Star Trek, poate din cauza costumelor care erau cam realiste pentru mine.
Coperta mi s-a părut suficient de suprarealistă ca să o țin în mână mai mult de câteva secunde. Încercam să-mi dau seama despre ce este vorba, dar era imposibil. Nici de Nautilus, faimoasa colecție de la Nemira nu știam prea multe. Apoi am întors-o pentru a citi coperta a patra și totul s-a schimbat.
Hari Seldon... savantul care descoperă psihoistoria... trăiește într-un Imperiu Galactic ce a domnit 12.000 de ani.... urmează o cădere care va dura 30.000 de ani... doar Fundația cu Enciclopedia Galactica putea reduce căderea la doar 1.000 de ani.
Sunt puține momente în viață, și probabil țin mai mult de tinerețe când mintea se aprinde ca un chibrit. Fundația era acel lucru diferit de care avea nevoie mintea mea pentru a face un salt înainte. De mic inventam fel de fel de povești, inspirându-mă din ceea ce-mi ofereau desenele și filmele. Dar toate aveau un calapod care se repeta cu mici variații. Dar asta... un imperiu galactic multimilenar care se prăbușea... posibilitățile erau aproape nelimitate. Și urma să profit la maxim de ele.
A mai trecut o vreme până când am citit cartea. Și lucrurile au rămas în balanță pentru încă un timp. Fundația ar fi putut să rămână acel roman bizar, de nișă, pe care să-l fi citit și așezat în memorie, alegând să merg în continuare pe o cale mai convențională. Dar un alt eveniment în aparență banal a făcut ca de la o singură carte stranie dar limitată să pătrund într-un univers mai vast. Despre asta, altă dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu