Am ajuns, sau mai bine zis, m-am reîntors la cel de-al doilea volum din saga lui Ender. Și-odată ce am închis cartea pentru ultima dată, sunt gata să intru pe teren necunoscut.
Să vă spun câte ceva despre ce a însemnat această carte pentru mine. Am citit ambele cărți scrise de Card pe timpul liceului. Eram complet fermecat de grandoarea, imensitatea și profunzimea universurilor create de Asimov și Herbert. Ziceam că-mi place SF-ul, dar de fapt îmi plăcea posibilitatea creată de existența unor astfel de lumi complexe prinse într-un timp profund. Ceea ce scriam eu în niște caiete rebegite pe vremea aceea semăna cu saga lui Asimov în care conta acțiunea și soarta galaxiei, nu personajele.
Apoi am dat de Jocul lui Ender. În acele vremuri mai inocente aceste trei saga se profilau ca fiind vârfurile genului. Mai aveam multe de învățat, e drept, dar după ce am devorat Fundația și Dune eram pregătit pentru altceva. Ender a fost interesant, acum urma Speaker. Doar că acea carte era diferită. Era mult mai limitată ca spațiu al acțiunii, mai intimă, fără o miză galactică. Am fost dat peste cap. Era intrarea într-o nouă fază creativă în care eram gata să explorez nu doar oportunitățile galactice, cât și complexitățile psihicului uman. Evident, nu mi-a reușit din prima, dar de acolo a început totul.
Așadar, ce impresie mi-a făcut cartea odată ce am revenit la ea? După ce am parcurs nenumărate volume diverse, compuse pe voci diferite, nu mi s-a mai părut o carte extraordinară. Vorbesc din punctul de vedere al așteptărilor bazate pe nostalgie. Ar fi trebuit să mă dea pe spate într-un mod hotărâtor, însă nu a făcut-o. totuși, nu este o cartea rea.
De fapt, este chiar bună. Servește drept o continuare satisfăcătoare pentru primul roman, deși e ciudat să-l vezi pe Ender într-o altă postură, atât de diferită, de cea a geniului militar. El este Vorbitor în numele morților, un predicator itinerant ce ține eulogii la înmormântări prezentând viața celui decedat într-o așa manieră încât nu ocolește nici defectele, nici calitățile. A creat un fel de religie umanistă respectată pe cele 100 de lumi colonizate de omenire.
Criza apare pe planeta Lusitania, pe care este descoperită o nouă specie de extratereștri numită pequennios, asemănători cu niște porcușori. Lucrurile se complică atunci când doi cercetători ai acestora sunt uciși în mod ritualic de subiecții lor. Dincolo de aceasta este o dramă familială extrem de complexă și dureroasă, înălțată pe munți de minciuni care odată destăinuiți vor produce durere. Ender e conștient de aceasta, dar trebuie să facă orice pentru a împiedica un al doilea xenocid.
Romanul este memorabil în primul rând datorită interacțiunilor dintre personaje. Ender este nodul care îi strânge pe toți laolaltă servind drept un înțelept itinerant gata să aline durerea tuturor celor pe care-i întâlnește. Familia Novinhei este profund disfuncțională și conflictul se răsfrânge asupra enigmei extraterestre. Iar Ender are răbdare să desfacă ițele simțind că poate împăca toate taberele.
Cartea ascunde un substrat antropologic, punându-ne în ghetele detectivilor care descoperă la pas felul în care trăiesc acei extratereștri ciudați, plini de ritualuri absurde și probabil amenințătoare. Iar în momentul revelației, îți dai seama de cât de fascinantă este țesătura inventată de Card pentru a explica felul în care acești alieni funcționează ca societate și cum interacționează între ei.
Dacă ar trebui să găsesc egali literari, de multe ori m-am dus cu gândul la saga lui Brin legată de Uplift, cu extratereștri gata să fie augmentați după contactul cu umanitatea, sau la cărțile lui Vinge în care de asemenea apare același model de cercetare și interacțiune cu specii extraterestre. Totuși, cartea lui Card îmi pare mai completă datorită empatiei pe care o modelează în paginile romanului, absentă în mare parte din operele celorlalți autori.
Până în prezent, saga lui Ender stă bine. E la fel ca Hyperion, două cărți bune. Mi-e teamă de ce urmează, pentru că mai sunt două cărți. Iar Xenocidul va fi hotărâtor. Dacă e bună, seria urcă. Dacă nu, ajungem în ape tulburi. Sper ca în ianuarie să citesc și saga Umbrelor care va afecta scorul. Cât privește celelalte cărți, pentru că Card a mai scris încă pe cât a publicat Nemira, nu mă voi pronunța. Singura care pare necesară îmi e The Last Shadow, culminarea întregii serii. Celelalte sunt glazură ce completează prăjitura. Cel puțin, spun asta din sânul ignoranței. Om vedea unde ne poartă pașii printre pagini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu