Noah, băieți și fete am ajuns acilișea, încheind o altă ascensiune literară rămasă în suspensie de ani de zile. S-o luăm de la capăt.
Gabriel Garcia Marquez este unul din acei scriitori care intră în minte chiar înainte să-i deschizi cărțile, înainte să poți pune mâna efectiv pe un roman de-al său. Nici măcar nu trebuie să fii versat în istoria literaturii pentru că acest nume este invocat cu seriozitatea unei zeități din panteonul cernelii și al hârtiei.
Interesant e ce se întâmplă când un adolescent grăbit pune mâna pe cărțile sale. Am citit Cronica unei morți anunțate când deja eram la facultate, abia trecut de douăzeci de ani. Mi s-a părut o lungă vorbărie ce compensa acțiunea absentă. Iar titlul însuși servește drept spoiler pentru poveste. Am încercat și Generalul în labirintul său (cred). Fiind mai lungă mi-a plăcut mai puțin pentru că este în același stil narativ, dezlânat, greoi și carnal, transpirat. Asta era senzația pe care mi-a oferit-o cartea la final.
Totuși, pentru că vorbim de Marquez, nu puteam să renunț. Mai ales că Un veac de singurătate e nelipsit din topurile literare. Nu citești trei rânduri dintr-un astfel de clasament că dai nas în nas cu familia Bunedia și satul Macondo. Mi-am zis că îmi voi îndeplini această datorie de cititor. Mai ales că aveam acea listă de cărți pe care voiam să le parcurg înainte de a ajunge la treizeci de ani.
Planul meu era să citesc romanul într-o călătorie cu trenul de la Ploiești la Arad. În principiu un plan bun după cum se vede în acești ani prolifici de lecturare. Doar că n-am terminat cartea. Nici măcar treizeci de pagini. Când am început din nou cartea am fost curios cât am parcurs în acea zi petrecută pe șine. Foarte repede m-am trezit pe teren necunoscut.
Nu mai țin minte circumstanțele dar cartea a ajuns în rucsac și eu am parcurs distanța făcând altceva. Și de atunci nu am mai pus mâna pe ea, deși eu am obsesia finalizărilor. Indiferent cât de slabă este cartea o voi parcurge până la ultima propoziție. Un veac a fost o excepție pe care nu m-am grăbit să o corectez.
Ați putea spune că am irosit jumătate de postare descriind relația mea cu cărțile autorului columbian. Eu v-aș putea spune că am încercat să vă inițiez în stilul lui Marquez pentru că nu veți întâlni în această carte nimic altceva decât o narațiune fluidă, lungă, pe alocuri introspectivă despre povestea de viață a unei familii, a unui sat, a unei case.
Maturitatea sau o anumită toleranță născută din lecturi diferite mi-a domolit reacțiile aprige și în bună măsură naive și copilărești. Nu mai cred în cărți slabe, sau cel puțin e nevoie de o mulțime de circumstanțe pentru ca un roman să fie cu adevărat îngrozitor de lecturat. Așa că nu-mi trece prin minte să spun că Un veac de singurătate este o carte slabă sau mediocră. Nici pe departe. Și totuși e o problemă.
Pe măsură ce parcurgeam cartea, capitol după capitol, eram convins că eram altoit istoriei literare ca o frunză adăugată copacului marquezian, într-un lăstăriș cu adevărat stufos. Privind cu ochii unuia care a tras cu ochii în spatele cortinei am recunoscut pașii pe care i-a făcut autorul pentru a aduna laolaltă elementele iluziei. Este un roman extrem de bine scris, bizar, profund, lugubru, imprimat cu pecetea nostalgiei și a destinului. Totuși, nu mi-a stârnit nicio reacție emoțională.
Eu sunt cititorul care se lasă păcălit de autor și răspunde la comenzile pe care le impune acesta. Iar pe cei sinceri îi răsplătesc cu obolul emoțiilor, bucurându-mă pentru personajele lor sau jelind căderile acestora. Dar Marquez nu a reușit să mă facă să-mi contract mușchiul inimii de-a lungul periplului macondan. Sau nu atât de mult cât m-aș fi așteptat, pentru că, de-a lungul acestei istorii întortocheate e loc de mirare, de frustrare sau amuzament. Însă totul e privit de departe, asemenea spectatorului ce urmărește o punere în scenă.
E greu să trăiești cot la cot alături de personaje și pentru că aceștia sunt mai mereu Aureliano, Jose Arcadio sau Remedios, iar viețile lor sunt lungi, excesive, încât te pierzi și-i pierzi din vedere. Când se reîntorc, nu mai ești sigur cine sunt și ce caută în narațiune. Ți se va răspunde că de fapt protagonistul este însăși Macondo sau casa își leapădă pielea după toanele proprietarilor excentrici.
Ceea ce oferă un plus romanului este forța sa mitică, profundă, înțeleasă din această distribuire a pământului însuși ca actor principal. Nu citim o narațiune precum Moara cu noroc sau Cei trei muschetari. Este o poveste umană ce transcende ziua și deceniul, ilustrând defectele, nebuniile, slăbiciunile, fricile și fiorurile sufletului atât de comune umanității în general. De aceea, nu contează atât de mult ora și minutul sau care este scopul exact al unei scene sau al alteia.
Această fluiditate apare și în interiorul narațiunii. După un timp are loc un eveniment catastrofal, al cărui martor este un singur personaj. Se fac eforturi impresionante pentru a ascunde dezastrul și majoritatea ajung să creadă versiunea oficială mult mai liniștitoare. Adevărul este astfel îngropat și lăsat fără grai, iar viața merge mai departe. Iar această nesiguranță a faptului se repetă de mai multe ori în roman.
Chiar dacă am spus că nu a reușit să-mi smulgă o reacție viscerală, care să-i întărească într-un fel valoarea, pot spune că este o carte greu de evitat. Cu siguranță că se vor găsi o multitudine de motive pentru a ocoli cartea sau pentru unii cititori de a o da la o parte. Nu este un roman ușor de citit. N-a fost intenția autorului să scrie entertainment. A tăiat o felie de istorie personală, dându-i forma unei epopei, a unui mit adăugând personaje croite pe măsura tragediilor lor, lăsându-le să umble libere într-un spațiu îngust, dar deschis tuturor experiențelor umane. Asta face ca Un veac de singurătate să fie o capodoperă literară fără echivoc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu