Una din puterile literaturii înalte este de a trăi în mintea cititorului pe mai multe planuri. Pe de-o parte o poți experimenta sub forma pe care o scrie autorul. Mai o poți privi în subtext, printre rânduri, sondând o putere pe care nici acesta nu este conștient că o sădește în text. Mai există și o latură profund personală.
Ne plac cărțile pentru că ne identificăm cu ele. Citindu-le, ne găsim și noi printre rânduri. Reprezintă oglinzi, aparate de măsurat sufletul, termometre ale inimii și alte metafore medicale la care vă puteți gândi. Atunci când te uiți în scriitura unui om necunoscut de pe un alt continent și te găsești pe tine acolo, golit de orice aparențe, trebuie să te oprești în loc.
Și acum să vorbim despre Un veac de singurătate pentru că totul pleacă de la lectura recentă a operei. A reușit să-mi smulgă o reacție pozitivă, m-am plecat în fața măiestriei și abilității de a fasona o iluzie mitică de mari proporții. Chiar am spus că nu a reușit să-mi stârnească o reacție empatică, dar asta nu înseamnă că nu m-a adus în fața unei răspântii a gândului și inimii.
Literatura bună are această capacitate de a servi drept viitor. În imaginație vezi soarta unor personaje fictive, dar care trăiesc vieți umane (de cele mai multe ori). Chiar și cei care sunt eliberați într-un câmp fictiv secundar reușesc să influențeze evoluția cititorului loial acestora. Câți nu se regăsesc în tulburările lui Frodo Baggins sau în viața complicată a lui Harry Potter, ca să fac apel la cei mai faimoși eroi. Nu au puterile acestora, dar găsesc o companie sufletească comună.
După această paranteză, revenim în Macondo. Să punem punctul pe i. Cred că am amintit deja în postarea anterioară că timpul joacă un rol esențial în înțelegerea realității acelui loc, în care generații trăiesc vieți similare până la un punct, își duc existența zbătându-se să-și facă un rost și apoi se retrag în împărăția morților de multe ori într-un mod zgomotos, violent.
Lecturând romanul am reușit să mă regăsesc și eu cumva pe culoarele acelei case lovite de necaz. Prima imagine care mi s-a imprimat în minte a fost tocmai a acelei case vechi, spațioase, atrăgătoare, dar impură. În timp, calitățile vor decădea, fiind consumată de focul timpului ce nu iartă nepăsarea și aroganța. Clădirea devine un cavou monumental și deprimat, locuit de oameni ratați, timorați și închiși în tabieturi repetate la nesfârșit.
A doua imagine e cea a cercetătorului, a studiosului. Mai multe personaje sunt atrase în lecturarea și descifrarea unor documente secrete, speciale, care pur și simplu le consumă, îi deposedează de energia lor și-i transformă în automate ce au o singură menire în viață. Rămân la cheremul rudelor speriate care le fac o modestă toaletă personală, dar fără a-i putea deconecta de la obsesia lor. Iar în spatele acestui efort titanic, căruia îi este dedicată întreaga existență, se întrevede o muncă sisifică, inutilă, la finalul căreia nu vei ajunge în vârf ci te vei prăvăli în vale, călcat de uriașa stâncă pe care ai împins-o decenii fără noimă.
Am văzut și am încadrat aceste două imagini ca pe un fel de anti-hobbit. Sigur Marquez nu a vrut să-și pună opera în opoziție cu cea a lui Tolkien, însă mie îmi par a fi la capetele opuse a aceluiași gând. Pentru un hobbit, traiul singur, într-o casă clădită de el, într-o groapă, înconjurat de lucrurile care-i aduc satisfacție, este idealul. Acesta e reprezentat de Bilbo Baggins. O pleca el în aventuri împreună cu gnomii, dar gândul îi e tot la casa lui, la cămară, bibliotecă și grădină.
Totuși acea imagine este idilică și blocată în vis. Chiar și atunci când se face licitația pentru obiecte și totul este răsturnat cu susul în jos, lucrurile revin la normal, distrugerea nu este totală. Putem răspunde că ne găsim într-un tărâm de basm, așa că nu ne putem aștepta la o altă realitate. Deși nici Tolkien nu se dă la o parte din a descrie urâtul și ruina ce poate cuprinde și un tărâm atât de spectaculos ca Arda. Până și acel loc este doar o anticipare a Frumosului absolut ce n-a ajuns la ochii și urechile muritorilor.
Am ajuns la această comparație inedită tocmai pentru că la mijloc se află posibilitatea descrisă de către cei doi autori, o imagine care mă atrage până la un punct. Evident, pentru un introvertit care iubește compania cărților ce poate fi mai bun decât suficient timp liber și un spațiu în care să-și desfășoare activitatea? Chiar dacă aceasta nu va schimba lumea, nu va atrage interesul majorității oamenilor.
Acceptăm și faptul că până și Macondo este un tărâm de basm, o iluzie ce descrie realitatea, dar e mai aproape de adevăr decât Hobbiton. Marquez exagerează împingând hotarele posibilului și subliniind efectele împlinirii unei astfel de dorințe. Dedicarea în fața unei pasiuni implică sacrificii și pierderi, dar până unde ești dispus să mergi pentru a atinge ceea ce îți propui? E o întrebare mare și merită lăsată fără răspuns. Fiecare se cunoaște pe sine și ce caută în viață.
Ca să închei, eu spun doar că am rămas pe gânduri. Un om poate avea în același timp multiple dorințe, unele contradictorii, și îi e greu să se hotărască încotro să o apuce. Fără să știe efectul deciziilor, va merge înainte și va trăi viața cât de bine poate. E o mare șansă reîntoarcerea din loc și reevaluarea poziției în lume. Ceea ce ar părea de dorit s-ar putea să nu aducă acea prosperitate sufletească așteptată de la bun început. Ar fi bine să ne rămână suficient timp pentru a ne ridica de pe fotoliul pasiunilor și de a deschide fereastră, lăsând ca aerul proaspăt să intre în cameră și să ne trezească la realitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu