E satisfăcător momentul în care depășești anumite obstacole care în trecut te-au făcut să te oprești din călătorie. Asta am simțit și eu după ce am citit ultimele cuvinte de la finalul volumului.
În liceu, după ce am citit Vorbitor în numele morților și am fost dat peste cap am vrut să merg mai departe. Slavă Domnului, pe atunci dacă se începea o serie SF de obicei se ducea până la capăt (e drept Xenocidul apăruse și în seria din 1990 Nautilus așa că nu era mare panică). Totuși, foarte repede am renunțat. Nu cred că m-a speriat mărimea cărții. Nu pot spune prea sigur care a fost motivul. Știu însă că m-am oprit și am rămas în aceeași poziție până în stresantul an 2024 când am decis să fac un tur de forță prin magnum opus-ul lui Card.
Povestea nu începe pe Lusitania unde teama cauzată de flota trimisă să-i extermine crește, ci pe o altă planetă. Numită Calea este un sanctuar pentru cultura chineză, fiind căminul Vorbitorilor în Numele Zeilor, oameni dotați cu calități speciale dar și prinși în ritualuri bizare de purificare. Dintre aceștia îi cunoaștem pe Han Fei-tzu, un bărbat ce devine venerat după ce fiica ei, Han Qing-jao, e descoperită ca fiind din aceeași categorie specială. Alături de ei, se alătură o servitoare, Si Wang-mu, a cărei importanță e greu de estimat.
Pe Lusitania lucrurile sunt tensionate, după cum ziceam. Chiar dacă la suprafață se pare că Ender a readus pacea și a deschis calea bunei înțelegeri între trei rase, acel punct de echilibru nu e găsit atât de ușor. În cadrul familiei de xenologi se ivesc noi motive de ură, are loc un alt deces important, iar teama ancestrală de străin atinge cote maxime. Mai mult decât atât, identitatea lui Jane este dezvăluită Congresului Stelar, înspăimântat de puterea pe care o deține, hotărăsc să-i curme viața. Iar cercetările în ceea ce privește virusul descolada duc la revelații cutremurătoare și decizii dureroase.
În cele din urmă toate firele narative se împletesc într-o concluzie deschisă, conflictul urmând să fie finalizat în ultimul volum al sagăi. Dar merită menționat și faptul că Orson Scott Card a publicat un al cincilea volum, The Last Shadow, care aparent reprezintă adevăratul final al epopeei. La fel ca în cazul Revelation Space, nu știu cât de repede ar trebui să ne așteptăm să-l vedem publicat în limba română.
Să vorbim totuși despre Xenocid. Cum mi s-a părut? În minte saga lui Ender era cot la cot cu saga lui Hyperion despre care am spus că e trasă în jos de ultimele două romane de o calitate inferioară. Se întâmplă la fel și aici? A reușit Card să scape de acest blestem al continuărilor inferioare?
Răspunsul direct este, nu. Asta înseamnă că această carte nu este la fel de bună ca Jocul lui Ender, o capodoperă. Dar nu înseamnă că este o carte slabă. Este suficientă, destul de bine închegată, cu o linie narativă ușor de urmărit. De data asta nu am simțit nevoia să renunț cu totul la carte, dincolo de pariul personal de a completa saga.
Cu toate acestea este inferioară și Vorbitor în Numele Morților. Majoritatea personajelor sunt prezente și aici. Altele capătă iarăși importanță, și aici vorbim de Valentine care reintră în narațiune. Avem actorii de pe Calea, care deși sunt separați pentru o bună perioadă a cărții, devin vitali înspre finalul acesteia. Sunt atât de multe voci care caută să-ți atragă atenția însă par că nu reușesc cu aceeași putere ca în volumul anterior.
Probabil unul din motive este că în multe cazuri personajele se angajează în lungi dezbateri aride referitoare la subiecte etice. La fel ca oamenii care trăiesc în perioade delicate, e greu să găsești următorul pas. Ei fiind experții, își pun capetele laolaltă și croiesc un drum cât mai folositor pentru majoritatea. Doar că procesul seamănă mai mult cu un dialog filosofic din antichitate și nu atât de mult cu o expunere narativă. Personajele devin argumentatori care se luptă în silogisme, nu oameni în carne și oase.
În acest volum se mai face un salt discret și larg înspre concepte ce țin destul de puțin de știință, mai multe de science fantasy. Se pare că aceasta e soarta seriilor de cărți ambițioase ce iau în calcul viitorul omenirii. Răspunsul se găsește în tehnologii ce depășesc hotarele pe care le înțelegem astăzi. Minor spoiler, se descoperă o modalitate de a efectua călătorii interstelare instante, iar modul în care se ajunge la acest progres poate să apese asupra încrederii în realitate a unor cititori. Conceptul este interesant, atât cât l-am putut pricepe.
Deși aceste două aspecte slăbesc cartea, transformând personajele în goarne pentru exprimarea unor opinii sau deslușirea misterelor cosmosului, se găsesc cred că două sau trei capitole în care măiestria narativă iese la iveală. Nu le spun pentru că ar fi niște destăinuiri de mare calibru. Chiar în momentul în care mă plângeam de calitatea personajelor, acestea explodează și te leagă de carte dând pagină după pagină și plonjând în durerea și mânia acelor evenimente. Din păcate, a fost doar un vârf, după care s-a revenit înapoi la o expunere rece, profesorală.
Să închei cu comparația cvartetelor? În prezent nu știu pe care l-aș pune deasupra. Acum când scriu îmi dau seama de o nouă asemănare între cele două opere. În ambele cărți avem personaje care manipulează timpul, traversează vaste perioade de timp și reușesc să depășească și limitele propriului trup. E o asemănare superficială, dar interesantă.
Xenocid e o carte destul de lungă, care duce povestea mai departe, punând mai degrabă accentul pe problemele curente și rezolvarea lor decât pe personaje. Nota intimă cu care m-a cucerit Vorbitor în numele morților este în general pierdută, sau cel puțin trece într-un plan secundar, chiar terțiar. Nu pot evita cartea cei care doresc să meargă mai departe în călătoria prin lumea creată de Ender, înainte de finalul (provizoriu) apoteotic. Rămâne de văzut cum încheie Card povestea celui mai mare geniu militar și criminal din istoria omenirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu