Totul s-a întâmplat demult așa că nu prea pot oferi date exacte, doar niște aproximări. Cel mai probabil undeva prin 2004-2006, abia dădusem de gustul istoriei. Cum am spus în alt loc, nu aveam internet așa că mă bazam pe cărți, pe reviste, pe ceea ce auzeam la televizor în emisiuni culturale (da, existau și d-alea).
Prima structură mentală a istoriei s-a desfășurat sub semnul Oamenilor Mari pentru că era mai popular și poate mai ușor să scrii despre viața unor lideri importanți pe care să-i promovezi. Cu mult mai greu să vorbești despre sisteme, despre conexiuni între cultură, politică, religie și toate mecanismele care împing istoria într-o parte sau în alta.
Încă îmi aduc aminte de o revistă, parcă se numea Mari Personalități, sau ceva de genul. Mai era și o carte pe care am întors-o pe toate părțile, 99 de personalități ale lumii antice. Astfel, mintea pre-adolescentului Iuliu stabilise un traseu al eroilor ce pornea de la Alexandru Macedon și Iulius Caesar, mergând după Charlemagne, Genghis Khan, Mehmet Cuceritorul și oprindu-se evident și parcă inevitabil la marele Napoleon, ultimul cuceritor (n-a fost ultimul, dar așa suna povestea mai fain).
Nu pot spune care a fost scânteia, dar știu că deodată voiam să citesc cât mai mult despre el. Poate motivația, privind de astăzi, ar fi tocmai forța narativă a vieții sale, povestea sa. Un tânăr nobil de pe o insulă semi-barbară, urcă furibund pe treptele onoarei militare, învingând marile imperii ale timpului său și ajungând chiar împărat. Și la fel de repede decade, fiind înconjurat de inamici care nu-l lasă să răsufle, exilându-l mai apoi la capătul lumii.
Napoleon ar fi un personaj literar fascinant dacă n-ar fi existat în realitate. Cred că de aici se trage magnetismul său. Nu a fost un nimeni, nu a fost un sonat sau un neajutorat, așa cum a vrut Ridley Scott să-l prezinte în filmul lansat anul trecut. A fost un om genial, brutal, feroce, ambițios și încăpățânat. Și pentru o vreme se părea că stelele s-au aliniat pentru a-i da dreptate.
Din păcate nu prea pot spune multe despre mine și uimirea mea. Țin minte că în primul rând fascinația mea era una enciclopedică, academică. Voiam să cunosc cât mai mult despre generalul aproape neînvins. Am citit cărțile apărute în limba română la vremea aceea, deși Memorialul din Sfânta Elena a fost prea lung. Am avut acces la mai multe numere din Magazin istoric dedicate lui. Mă uitam în atlase istorice și refăceam mental harta succeselor sale efemere.
Am ajuns să îmbin fascinația pentru personaj cu o gândire de stadion, ca să zic așa. Eram supărat pe Wellington că l-a bătut la Waterloo sau pe Nelson pentru reușita Trafalgarului. Am ajuns să-l urăsc cu o inocență copilărească pe Hudson Lowe, guvernatorul Sfintei Elena, bănuit multă vreme că l-a otrăvit pe împărat cu arsenic. Nu mai era istorie, un subiect de cercetare, era viață și pasiune ieșită din comun.
Elementul creativ se lega de hărțile pe care le desenam pe vremea aceea. Istoria îmi oferea o supapă pentru imaginație, de multe ori depășind limitele consemnate în cărți. Astfel, Napoleon nu pierdea în Rusia ci își continua cuceririle ajungând stăpân peste un imperiu ce se oprea prin China și nisipurile Africii. În mintea mea aveam loc și pentru o comparație copilărească cu Hitler, ultimul care a reușit să dărâme vechea ordine europeană (deși pe Hitler nu-l admiram), tentativele lor imperiale fiind similare pentru cineva care nu era atât de citit, așa cum eram eu la vârsta aceea.
Cel mai rău lucru a fost că i-am scuzat crimele prin măreția sa. Apăreau și acelea în paginile citite, dar erau marginale pentru cel care a câștigat la Austerlitz și Jena. A tras cu tunurile în revoltații de la Tuileries? Irelevant. A răsturnat el un regim democratic, chiar măcinat de corupție? L-a ucis pe ducele d Enghien? A omorât peste un milion de soldați în campania nebunească din Rusia?
Ăsta e marele risc când ajungi să admiri furibund o personalitate, indiferent de cine este aceasta. Părțile bune cresc atât de mult încât cele rele par irelevante, pot fi băgate sub preș, nu pot concura cu binele făcut de el. Și totuși, nu-i așa. Dacă suntem sinceri cu noi și cu imaginea pe care ar trebui să o avem despre marii oameni. Moștenirea lor nu este niciodată una curată. E imposibil.
Această fascinație nu a durat mult. Eram încă un copil care sonda în câmpul istoriei. Iar eu eram mult mai interesat de Antichitate, chiar dacă Alexandru, Cyrus sau Iulius Caesar nu m-au atras în același fel. De fapt, de atunci încolo nu am mai avut o așa admirație față de o unică personalitate. Nu am ajuns să cred în nimeni, să mă lupt pentru el sau să iau la nivel personal reușitele sau eșecurile sale.
Probabil e mai bine așa. Cu astfel de simpatii poți moșteni puncte oarbe, în care nu vezi slăbiciuni și eșecuri. Se tot ridică Mari Oameni care cred că pot răsturna Istoria după pofta inimii lor, lăsând în urma lor o moștenire disputată. Ar fi mai bine fără ei, dar puterea îi atrage, iar istoria este obligată să le noteze parcursul, de sus până jos. Și tot așa, vor mai fi unii care tineri sau mai în vârstă se vor îndrăgosti de câte vreun mic Napoleon a cărui soartă e mereu aceeași, gustând în scurți ani dulceața biruinței împreună cu amarul înfrângerii. Niciodată singuri, mereu însoțiți de corul celor care sting incendiul pornit de ambiția lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu