Poate ați recunoscut titlul faimoasei cărți a la fel de faimosului autor american Dale Carnegie. Pe vremuri cred că am citit-o și eu deși nu mai rețin multe lucruri, în afară de adevărurile evidente. Oricum, această declarație de misiune este una suficient de pompoasă și realizabilă încât trece dincolo de clișee.
E exact așteptarea care este înrădăcinată în cultura noastră și care este dusă mai departe generație după generație. Deși poate ar trebui să așteptăm să vedem care va fi impactul tehnologiei asupra copiilor viitorului.
Dar a merge, a-ți face prieteni, a te băga în vorbă, a lucra laolaltă pentru un proiect comun, a-ți împărtăși pasiunile și a lucra pentru îndeplinirea lor este inserat la baza relațiilor interpersonale. E sinonim cu succesul. Nu poți ajunge la el fără a urma pașii ăștia. Dacă nu ești pe calea asta, ar trebui să-ți reevaluezi abordarea asupra vieții.
Și apoi vin, de exemplu eu, dinspre cealaltă parte. Am să încerc să creez un tablou destul de general plecând de la situația mea specifică. Sunt convins că nu singurul care se confruntă cu o astfel de situație și câțiva oameni înțeleg bine ce am să zic.
Toată viața am trăit în umbra unor oameni care atunci când intră în sală o luminează. Instant. Fără niciun efort, natural ca o roșie semănată în grădină. Intră într-o cameră plină de necunoscuți și într-un sfert de oră îi știe pe nume și ce așteptări au de la viață. Nici nu-și dă seama că face ceva. Vede situația și o trăiește pur și simplu. De parcă ar fi citit scenariul dinainte și ar ști ce urmează să se întâmple.
Ei sunt genul de persoane la care se referă Carnegie. Ei sunt aceia care vor găsi succesul și-n gaură de șarpe. Ei se împrietenesc cu cei morocănoși și frustrați. Ei știu să spună cuvintele potrivite în orice situație. Ei te topesc într-atât încât sunt în stare să-ți vândă ochelarii de pe ochi.
V-ați dat seama că m-am exclus din categoria aia? Mă gândeam eu. Ceea ce fac ei, fac și eu (sau făceam, nainte de pandemie). Intram și eu într-o cameră și cam după vreo șapte ceasuri găseam trei sau patru persoane cu care reușeam să comunic. Restul apreciau existența mea și ceea ce făceam, dar niciodată nu-mi făceam loc în centrul camerei pe neașteptate. Cuceream periferia și-mi întemeiam regatul acolo huzurindu-mă.
Și ăsta-i adevărul. Nu sunt deloc antisocial și nu îmi place ideea asta. Văd nu știu câte postări în care introvertiții visează la o insulă unde să stea nederanjați de nimeni. Am scris mai demult că am trăit o perioadă în care am gândit și am acționat în felul ăsta și când am tras linia mi-am dat seama cât de mult mi-am sărăcit zilele.
Îmi place să interacționez cu alți oameni, în limitele introvertismului meu. Chiar dacă o să fiu sufletul discuției după un anumit timp, o să și tac. Și dacă nu tac, a doua zi aș pleca pe coclauri cu căști în urechi și poftă de mers în tălpi.
Dar ca să ajung din punctul A în punctul B trebuie să străbat un drum suplimentar. Am nevoie de o anumită motivare mentală pentru a intra într-un grup. Uneori trebuie să-mi repet în minte replici, pentru că spontaneitatea e ceva străin sau întâmplător. Ca să deschid o conversație trebuie să mă forțez la propriu pentru a rosti câteva cuvinte. Mai e și teama că vei spune ceva idiot de care îți vei aduce aminte peste zece ani. Și apoi situația propriu zisă în care te prinzi în offsaid și o notezi în carnețel.
Dacă cei descriși la început valsează, pășesc grațios ca o balerină prin țesătura socială fără a privi înapoi, cei ca mine sunt altfel. Aș putea spune că duc o piatră pe umeri și sunt atenți la fiecare mișcare pe care o fac ca să nu o scape și să nu-și răpească elanul.
Te poți blaza foarte ușor după câteva tentative eșuate. Sau poți descoperi tentația singurătății. Acolo te contrazici cu tine însuți, dar porți cele mai profunde conversații pentru că te înțelegi foarte bine (și spui cele mai bune glume). Dar asta nu e soluția, oricât de mult poate ne-ar plăcea.
Toate lucrurile descrise mai sus fac parte din experiența umană. Să-ți faci prieteni, să pleci pe coclauri, să găsești un proiect în care să-ți investești timpul, să transpiri pentru un hobby care te face fericit, să-ți găsești apartenența. Dacă le ocolești sau le ignori atunci vei fi o persoană diferită, care va duce dorul unor astfel de zile (sau nu).
Unde vreau să ajung cu toată povestea asta? Aș zice că nicăieri anume. Pusesem în balanță cele două realități și îmi dădeam seama cât de departe poate fi idealul de inima unui om. Ani de zile am trăit încercând și eu să fiu cel care era în centrul atenției. M-am forțat și m-am văzut eșuând cam de fiecare dată.
Întâmplarea, providența, soarta, genele m-au făcut introvertit. Pe lângă asta mici ajustări sau absențe m-au făcut să nu fiu cel mai comunicativ, cel mai constant, cel mai zgomotos din grup. Am altele în tolbă. Sunt convins că dacă n-aș fi așa, niciodată nu aș fi avut pasiunea și îndemnul de a scrie. Și poate mai sunt și altele, dar nu-mi place să le înșir. Dacă nu se văd cu ochiul liber, n-are rost să le zic și eu.
În cele din urmă fiecare om are ritmul lui. Alții au avantajul de a ști să se facă plăcuți fără să-și dea seama. Alții transpiră și se sufocă pentru o mână întinsă. Dar în cele din urmă își găsesc locul. Partea bună e că nu ai mulți prieteni, dar aceia puțini care au răbdare să te cunoască, îți pot oferi tot ce are nevoie sufletul tău. Și ce alt mare avantaj poți găsi în lumea asta decât câțiva oameni cu care să bârfești zilele urâte și frumoase?
sursa foto: https://unsplash.com/photos/gzfoZ1bSbTo
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu