Cele câteva persoane care mi-au urmărit constant postările de pe Facebook cu siguranță că s-au săturat de peripețiile mele cu trenul, relatate în timp real. Toate au început cu acel prim drum petrecut acum zece ani.
Nu era prima dată când am mers cu trenul. Am ajuns la Herculane, la Vatra Dornei și chiar la mare. Doar că acelea erau vacanțe cu părinții care nu durau mai mult de o săptămână și-un pic. De astă dată însă, eram lăsat. Eram translatat și plantat într-un sol nou. Totul avea o altă însemnătate.
Nu mai știu exact starea sentimentală din acel moment. Cred că aș numi-o o combinație de inconștiență cu entuziasmul lui Bilbo Baggins din Hobbitul: I m going on an adventure! Habar n-aveam ce înseamnă București și Cernica, dar acolo trebuia să fiu așa că acolo mergeam.
Nu mai țin minte nici măcar cu cine stăteam în compartiment, dacă am vorbit ceva sau dacă am tăcut. Veniseră și părinții cu mine pentru că mă mutam cu toată șandramaua. Cred că-mi aduc aminte că voiam să citesc Hristos răstignit a doua oară dar la un moment dat am renunțat pentru că stinsese lumina din compartiment.
Am stat mult în întuneric legănat de roțile trenului. Nu știu la ce m-am gândit mai precis, dar mă simțeam personaj dintr-un roman, unul care avea soarta învățăcelului-nomad, forțat să se descopere într-o lume necunoscută.
Și pentru că la acea vreme mă exprimam fluent în poezie am lăsat și o mărturie scrisă pe un caiet pe care l-am dus cu mine și care mi-a fost util în acea călătorie excesivă pentru novicele de mine. Are un titlu extrem de profund: Noaptea.
E noapte și trenul se mișcă lin
ducând cu el și somnul și dorința,
doar Eminescu mă păstrează treaz
și-o stea ce luminează de departe.
Umbre de afară, tăcere înăuntru.
Un cavou umblător, ambulanța de vise
Ne duce, ne plimbă pe tărâmuri negre,
Ca o corabie egipteană
Cu Ra-Amon în frunte călcând glorios
pe șarpele enorm de fier.
Și totuși nu mi-e somn.
*în fotografie Cetatea Șoimoș imortalizată în drumul spre București
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu