Unele călătorii cu trenul durează mai mult decât spune orarul. Nu pentru că întârzie trenul, ci pentru că percepția individuală face ca drumul să pară mai lung. Mai ales pentru novici. Astfel o primă călătorie de la Curtici la București a părut să aibă douăsprezece ore plus.
Dar în cele din urmă trenul a ajuns în Gara de Nord. Și am pus piciorul pe peronul colorat ca-n Vrăjitorul din Oz. Prima povestire care mi-a apărut în revista Gutenberg are o situație similară. Un puști venit la studii în București ajunge în gară. Dar el e singur și receptează cu fiecare simț stranietatea locului. Poate am scris-o și ca o repetare ideală a situației.
Adevărul era că eram rupt de somn, copleșit de mulțimea pasagerilor și trăgând după mine un troller. Urma să ne întâlnim cu un taximetrist ce ne-ar fi dus până în campusul de la Cernica. Ieșind din gară am avut primul contact direct cu Bucureștiul, capitala, orașul de care auzeam doar la tv și-l văzusem până atunci prin lentila altora.
La început a fost exact așa cum îmi imaginam. Arăta mizerabil, clădirile erau dărăpănate (în piața gării) și era plin de câini vagabonzi. În toată sinceritatea, hăhăiam cu superioritatea ardeleanului ajuns în capitală și privind la înapoierea manierelor. Aerele pe care le aveam mă făceau să nu simt mirosurile puternice care atacau din toate direcțiile.
Și acum paradoxul. Cu toată superioritatea față de prezentul nespălat, eram la fel de nesătul să răstorn orașul ăla în căutarea comorilor trecutului. În drumul pe care l-am făcut prima dată până în Cernica mă holbam cu ochi cârpiți de somn căutând reperele. Dar o luasem deja de-a lungul bulevardelor cu blocuri socialiste fără a vedea frumusețea.
După ce ne-am așezat bine în camerele noastre, primul lucru pe care l-am făcut la amiază a fost să plecăm în explorare. Am luat un maxi taxi care ne-a dus până la Cora din Pantelimon și am plecat pe jos. Habar nu aveam ce înseamnă Bucureștiul și voiam să ajung în centru! Nu cred că am ajuns nici măcar până la bulevardul Basarabia. Era cald și am făcut cale întoarsă pentru că nu era nicio șansă să ajungem unde trebuie.
Abia a doua zi am luat aminte la sfatul celor care erau obișnuiți cu orașul-mastodont și ne-am suit în autobuzul 102 care ne-a dus în centru. A fost oribil. Era septembrie dar era groaznic de cald. Îmi aduc aminte că am mers ca sardinele (deși dacă aveai ghinionul să prinzi ora de vârf la metrou, tot aia era).
Aici deja memoria începe să-mi joace feste. Dar cumva țin minte că am ajuns într-un tramvai și am întrebat și noi de direcții pe o fată care părea să fie mai habarnistă decât noi. Oricum am ajuns pe bulevardul Nicolae Titulescu și ne-am întors la Gara de Nord. Am fost bucuros că am găsit o hartă a orașului la intrarea în metrou, dar am făcut totuși altceva: ne-am urcat într-un taxi.
A fost simpatică conversația. Eu voiam să merg în centru, iar el nu înțelegea ce înseamnă asta. Aici s-a dat pe față provincialismul care știa că fiecare oraș are un centru unde duc toate drumurile. În afară de București. Până la urmă am ales ca destinație Ateneul Român, clădirea care a fost mereu preferata mea.
Am ajuns acolo și ca un făcut era festivalul George Enescu. În piațeta din față s-au pus scaune și s-a ascultat muzică. Pe atunci eram și mai uimit de toată treaba pentru că apăreau cu Jurnalul Național cd-urile cu mari compozitori. Așa că eram în culmea fericirii. Am stat pe scaune puțin, am ascultat Habanera lui Bizet, am făcut niște fotografii și am mers mai departe.
Am urcat puțin pe Calea Victoriei până la Palatul Telefoanelor și apoi ne-am întors. Era un picuț târziu și habar n-aveam unde om ajunge. Așa că am luat-o frumos pe lângă Cercul Militar Național și am ajuns la Cișmigiu (din nou moment de gură cască). Am ajuns până la Casa Poporului față de care încă aveam sentimente mai bune și am rămas un pic în parcul Izvor. Apoi am suit într-un autobuz și ne-am întors acasă.
Ar trebui să menționez că io eram pentru admitere acolo. Dimineața dădeam examene și apoi imediat ce puneam pixul jos fugeam în București. Am dat de gustul orașului și nu mă puteam sătura. Așa că și a doua zi am urcat în maxi taxi și am plecat înspre Cora.
De data asta ne-am oprit la Bulevardul Națiunilor Unite. Așa că am luat-o ușurel pe Calea Victoriei de la început. Înainte de asta am mers la Curtea Veche. Am leșinat (metaforic) în fața Muzeului Național de Istorie, am căscat ochii la Palatul CEC, am intrat pe la hanul lui Manuc, am văzut biserica Stavropoleos și bineînțeles mai mult decât spun fotografiile rămase. Bătea deja spre seară așa că am refăcut drumul până la parcul Izvor și am luat autobuzul înspre Cora.
Asta a fost prima întâlnire cu Bucureștiul. După aia, încă opt ani bătuți pe muchie. Cine să știe însă care urmau să fie cărările mele prin orașul ăsta greu de înțeles? Atunci am avut doar trei zile și am profitat de ele la maximum. Urma să merg acasă și abia din octombrie începea cu adevărat aventura. Despre asta, probabil altădată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu