Imaginați-vă că e ora 7 dimineața, undeva prin toamnă sau prin iarnă. Ieși din casă și în jurul tău e doar noapte. Ghiozdanul greu te trage în spate. Caiete, manuale, o carte de citit și alte mărunțișuri. Te duci până la colțul străzii, în completă liniște și te pui pe așteptat. Ai căști în urechi și îți schimbi greutatea de pe un picior pe altul. Apoi, în acel vid sonor, un bubuit ritmic. Îți dai seama repede ce înseamnă. A venit microbuzul care te duce la școală.
Timp de patru ani de zile, de cinci ori pe săptămână, înainte ca soarele să se trezească te urcai într-un microbuz care-și croia drumul prin câmpie până în centrul Aradului. Nu în fiecare zi bubuiau boxele prin sat, dar nici nu duceam lipsă de muzică. Într-a noua am avut un șofer, mai apoi ni s-a schimbat norocul.
Cum ziceam și data trecută luam totul cum venea, nu-mi stătea în minte să văd o altă variantă. Dar pentru mine era una tare fericită. Luat aproape din fața casei și dus până aproape de liceu. De acolo mă șerpuiam câteva străzi și treceam pe poartă fără să-mi fie teamă de aglomerația din autobuzul comunal sau de tramvaie. În plus ni se plăteau abonamentul, ceea ce pentru mine însemna un singur lucru: bani de dat pe cărți. Dar despre asta, altădată.
Experiența nu era întotdeauna de șapte stele, dar nu mă plângeam prea tare, o duceam înainte cu naturalețea unui adolescent. Din a zecea am mers cu o firmă de pe lângă noi, și asta însemna mai multe microbuze care veneau după noi, care eram mai mulți. Uneori mai ploua în mașină, alteori nu mergea aerul condiționat, altădată trebuia să ții de ușă ca să nu se deschidă în timpul mersului (bine, asta s-a întâmplat doar odată).
Urcarea în microbuz era pentru mine un moment de cloșcă. Dacă nu aveam pe unii din băieții cu care mă înțelegeam pe aproape, îmi găseam un loc singur, și-mi deschideam geanta. Acolo se găsea cea mai nouă carte cumpărată pe care o inspectam ca pe o marfă de mare preț. Și apoi o citeam. Câte cărți n-am băgat în drumul dintre Arad și Macea!
Dar să ajungem la lucruri mai serioase. Toată naveta asta te afectează într-un nivel mai adânc. Ești în două locuri, dar nu mai ești nicăieri. Veneam de la școală, mâncam, dormeam și apoi mă trezeam cu seară. Dacă era obligatoriu făceam vreo temă, dar cel mai probabil stăteam pe computer (uh, old times!) sau îmi luam frumos caietul și perna și mă puneam pe scris. Nimic neobișnuit până acum.
Drumul mi-a creat impresia că nu sunt ancorat nicăieri. Sau că sunt ușor de replantat. Nu era un salt prea îndepărtat, dar ceva din personalitate și comportament s-a schimbat. Absorbi informație, auzi voci, vezi mișcare și imiți. Dar despre asta am să scriu altădată.
La fel ca Frodo care n-a mai fost la fel când s-a întors în Comitat, oricine stă mult pe drum nu mai poate recunoaște cu ușurință o casă. Mai ales la vârsta aceea. Când crește, lumea se reașază pe alte coordonate. Dar puștiul care citește, explorează și în fiecare zi se urcă într-o mașină nu va vrea să se oprească din mers. Și nu va ști unde îl va duce drumul.
sursa foto: https://unsplash.com/photos/EGWsi57PAPg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu