Am trecut deja printr-o relație cu cartea asta. De când am citit primele pagini și până la decizia de a scrie câteva rânduri despre ea. Am avut emoții de diferite calibre lecturând diverse pasaje ale acesteia. De cele mai multe ori dintr-un spectru negativ. Pe moment m-am pregătit să scriu o postare-avertizare despre conținutul ei. După aceea m-am gândit că impunerea de idei nu e mișto, așa că am renunțat la tonul ăla.
Oricum, va exista un ton. O voce care se găsește pe celălalt mal al dezbaterii. Poate și de asta îs aici. Motivul pentru care am scris postarea. Domnul Holloway nu se angajează într-o dezbatere, ci se pune la masă și aduce concluziile într-un domeniu atât de vast ca acela al religiei. E o carte foarte închisă și foarte ușor de pus între paranteze cronologice. Este un produs al epocii noastre și nimic mai mult.
De ce nu mi-a plăcut cartea? Volumul nu pot spune că nu mi-a plăcut sau nu a fost prezentat într-un mod coerent. Informațiile de bază există și nu pot fi date la o parte. Interpretate, da. Greșite, cum sunt unele situații punctuale, de asemenea. Dar elementul prin care impresionează cartea este tocmai lipsa de originalitate. Era evident unde vrea să ajungă și care era ideea ce trebuia scoasă în evidență. Dacă vă e frică de Eliade sau de Karen Armstrong, Wikipedia poate oferi informațiile din carte și altele pe deasupra.
Cred că am scris postarea pentru următoarea propoziție: autorul scrie dintr-o anumită poziție. Ați spune că mă leg de o chichiță, dar e una importantă. Pentru că nu toată lumea are timp să citească în profunzime despre un subiect. Are încredere într-un autor, citește o carte despre care gura lumii spune că e bună și acela este cumulul de informații necesar pentru a forma o opinie.
Să ținem însă cont că atunci când vorbim despre un anumit subiect există un nucleu tare care nu e pus la îndoială (de cele mai multe ori) și o margine ce e în fluctuație. Aici e războiul argumentelor. Aici se formează taberele și de cele mai multe ori niște tranșee adânci, armate solid și greu de cucerit.
Ce legătură are cu cartea? Domnul Holloway vine dintr-o parte, pe care am putea-o numi teologie naturală. Își scrie povestea pe limba lui. Cu ceea ce el știe și a studiat de-a lungul anilor. E absolut în regulă, oricine are dreptul să spună orice. Făcând asta însă cu siguranță că încalcă promisiunea făcută pe coperta a IV-a unde ni se spune că asta e o carte destinată atât ateilor, cât și credincioșilor. Aici mă cam îndoiesc.
Dacă nu aș fi știut că autorul a fost Primat al Bisericii Scoțiene aș fi jurat că volumul e scris de un ateu sau de către un cadru didactic care nu are legături cu biserica la nivel personal. Stilul sună un pic cu acela de sfârșit de secol XIX-început de secol XX, de inspirație iluministă ce încerca să diminueze imaginea creștinismului și să prezinte în tonuri foarte calde celelalte religii, în special cele indiene.
(paranteză: tocmai ce am verificat pagina de Wikipedia și am descoperit că deși a fost parte a clerului, din 2000 încoace pozițiile sale s-au îndreptat înspre agnosticism și umanism; cartea e din 2017, așa că totul are sens)
Analizând și aceste informații totul capătă un cadru mai clar. Odată ce descrie actul profetic într-un mod naturalist cam știi pe ce drum vei merge. Iar de-a lungul cărții va presăra unele comentarii care pun la îndoială doi din stâlpii credinței creștine, anume persoana lui Iisus Christos și autoritatea Bibliei.
N-am nicio problemă cu asta având în vedere că fiecare om are dreptul să creadă ce vrea. Important de reținut ar fi că ceea ce el povestește nu reprezintă varianta definitivă a evenimentelor. E un pic de nucleu tare și pe margini marea argumentelor.
Mai important, tonul cărții e unul cam ascuțit. Nu e lucrare academică, nu e Eliade aruncând înspre tine toți termenii imaginabili din domeniul religiei. E o carte de popularizare. De aceea se simte nevoia de a introduce glumițe din când în când pentru a îndulci jargonul și conceptele.
Dincolo de aceasta însă, rămâne acel aer închis de care ziceam mai devreme. Nu e loc pentru dezbatere, chiar dacă uneori lasă portița deschisă pentru alte opinii. E un gest onest, dar care este stingher în narațiunea lui Holloway. Pentru că în restul scheletului cărții, vedem clar ceea ce crede.
Citind cartea mi-am dat seama că în măduva lucrurilor nu îl poți contrazice. De-a lungul istoriei au fost suficient de mulți oameni care s-au folosit de religie pentru a face rău semenilor lor. E clar și bine documentat. Aș spune de asemenea că atunci când privim la trecut, contextul este o binecuvântare pentru a pricepe mai clar cauza acestor excese și brutalități. Să condamni de la înălțimea secolului al XXI-lea mentalități din antichitate e un pic anacronic.
Orice carte care ia în brațe subiectul Religie și vrea să-l despice în câte sute de pagini crede de cuviință va ajunge odată și odată să sufere de superficialitate. Mai ales când este vorba despre un eseu argumentativ în care prezentarea istorică folosește pe post de ilustrație. Sunt lucruri care sunt puse exagerat în lumină, altele trecute în umbră. Și se folosește enorm de mult generalizarea. Mai ales într-un domeniu atât de vast precum cel spiritual.
Cred că am atins toate punctele la care mă gândeam. Dacă, nu se fac două pagini și ar trebui să închei. În concluzie nu vă îndemn să nu citiți cartea. Faceți ce vreți, e (încă) o lume liberă. Dar să țineți cont de faptul că în fața dumneavoastră se află o carte ce provine dintr-un anumit mediu, scrisă de un autor cu un trecut ce poate l-a motivat să-și așeze argumentele într-o anumită voce și că asta nu e o lucrare care să explice definitiv problema religiei.
sursa foto: https://unsplash.com/photos/yexA3NCtIJ0
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu